Trăiseră
singuri in peştera de cleştar din pădure.
Strălucirea peşterii le dădea lumină. Arthur invăţase să
inoate transformându-se in peşte. Când
dorea să mănânce, mâncarea apărea de la sine sau i-o dădea Merlin. Oare nu aşa se intâmplă
pentru oricine altcineva?
— Vreau
să ştii că o să pleci de aici in curând,
continuă Merlin. Fii atent să nu-ţi cadă cartoful in cenuşă!
Bineinţeles
că băiatul deja il scăpase. Pentru că Merlin trăia invers in
timp, atenţionările lui veneau inevitabil prea târziu,
după ce unele dezastre minore deja se produseseră.
Arthur
curăţă de cenuşă coaja cartofului şi il puse inapoi in frigarea
făcută din lemn verde de tei.
— Nu-i
nimic, spuse Merlin. Cartoful acela poţi să-l iei tu.
— Ce
vrei să spui cu plecarea? intrebă Arthur. El nu fusese decât
de câteva ori in satul din apropiere,
atunci când Merlin voise să meargă la
piaţă; şi de fiecare dată magul avusese grijă să
fie amândoi deghizaţi in pelerine grele
cu glugă. Totuşi, băiatul fusese un observator atent şi ceea ce
văzuse la ceilalţi oameni ii dăduse de gândit.
Merlin
aruncă o privire ciudată cu coada ochiului către discipolul său:
— Te
trimit in mlaştină — in lume. Te-am ţinut departe de mlaştină
in toţi aceşti ani, invăţându-te ceva ce nu vei uita.
Făcu
o pauză, astfel incit cuvintele lui să fie mai bine auzite, apoi
zise:
— Calea
magului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu