Mi-e sete de apa asta...

Oamenii se urcă în trenuri rapide dar nu mai știu ce caută.
Atunci se agită și se învârt... (cu ce rost?)

Puțul la care ajunseserăm nu semăna cu puțurile din Sahara. In Sahara sunt niște simple găuri scobite în nisip. Acesta semăna cu o fântână dintr-un sat.
- E ciudat, i-am spus micului prinț, totul e pregătit: roata scripetelui, găleata și frânghia...
Râse, atinse frânghia și manevră roata scripetelui. Iar scripetele gemu așa cum geme o giruetă veche, atunci când vântul a dormit prea mult.
-Auzi, spuse micul prinț, noi trezim puțul ăsta, iar el cântă...
- Lasă-mă pe mine, i-am spus, e prea greu pentru tine.
Încet, am ridicat găleata până la ghizdul fântânii.
Am reușit s-o echilibrez. În urechi îmi persista cântecul scripetelui, iar în apa,  care încă tremura vedeam cum tremură soarele.
- Mi-e sete de apa asta, spuse micul prinț, dă-mi să beau...
Și am înțeles ce căutase!
Am înălțat găleata până la buzele lui. Bău cu ochii închiși. Era ceva la fel de plăcut ca o sărbătoare. Apa asta era cu totul altceva decât un aliment. Ea se născuse din mersul la lumina stelelor, din cântecul scripetelui, din truda brațelor mele. Era bună pentru inimă, la fel ca un dar. Când eram doar un băiețel, lumina pomului de Crăciun, muzica liturgiei de la miezul nopții, blândețea zâmbetelor creau astfel toată strălucirea darului de Crăciun pe care-l primeam.


-Oamenii de la tine de acasă, spuse micul prinț cresc cinci mii de trandafiri în aceeași grădină... și nu găsesc acolo ce caută...

- Nu găsesc, am răspuns...
- Și totuși, ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-un singur trandafir sau în puțină apă...
- Desigur, am răspuns eu.
Iar micul prinț adăugă:
- Însă ochii ce văd? Trebuie să cauți cu inima.

Micul prinț, Antoine de Saint-Exupery