Frica este una dintre emoţiile
fundamentale. Nu există om care să nu experimenteze frica în decursul
vieţii, fie că este vorba despre pericolele iminente, ca întâlnirea cu
un urs pe o cărare de munte, fie că este vorba numai de imaginarea unei
situaţii periculoase. Dar ce se întâmplă în creier atunci când se
declanşează sentimentul de frică?
În privinţa înţelegerii modului de
funcţionare a emoţiilor, lucrurile nu sunt foarte avansate. Practic nu
se cunoaşte exact mecanismul pentru nici un tip de emoţie, cu o excepţie
notabilă: frica. În acest caz, al fricii, neurologii au reuşit să
traseze labirintul de comunicaţii intern în cele mai mici
detalii. Deşi nu vom merge cu explicaţiile la un nivel foarte profund,
vom încerca să evidenţiem principalele aspecte ale mecanismului fricii.
Componenta centrală a senzaţiei de frică este amygdala (denumit şi corpul amigdalian,
pentru a nu se confunda cu amigdalele, cele două glande de natură
limfatică, situate de o parte şi alta a omuşorului). În fapt amygdala
este constituită din două componente, câte una în fiecare emisferă a
creierului, localizate în interiorul creierului, aşa cum se poate
observa în imaginea de mai jos. Nucleul amigdalian şi hipocampul
sunt cele două zone cheie ale unui creier primitiv pe care îl moştenim
pe cale evolutivă şi care au dat naştere cortexului şi apoi
neocortexului.
Fie că trebuie să vorbiţi în faţa unui
auditoriu (inima vă bate cu putere, palmele devin umede, genunchii par
să se mişte incontrolabil), fie că sunteţi într-o cabană la munte şi de
afară se aud zgomote suspecte (creşte atenţia, fiecare zgomot, oricât de
mic, vă înfioară, organismul este încordat), ceea ce coordonează
sistemul de răspuns al creierului este amygdala.
Denumirea vine de la gr.amygdale, migdală,
pentru că are dimensiunea apropiată de cea a unei migdale. Amygdala
este esenţială în decodificarea emoţiilor, în special a stimulilor ce
pot constitui o ameninţare. Amygdala controlează reacţiile autonome
asociate fricii şi excitaţiei sexuale.
Există două căi, complementare, prin care stimulii externi ajung la amigdală. Există o cale scurtă, dar imprecisă privind ameninţarea existentă, care are rolul de a ne pregăti pentru un potenţial pericol şi o cale mai lungă,
dar mai precisă, ce vine prin cortexul prefrontal, prin care se aduc
elemente mai concrete privind sursa ameninţării şi care ajută la
stabilirea unui curs de acţiune ca reacţie la ameninţare.
CUM TRĂIM FĂRĂ AMIGDALĂ?
În cazul în care amigdala este afectată,
de diferite boli ori, în cazul animalelor de laborator, prin acţiunea
asupra acesteia de către cercetători, sentimentul de frică dispare din
repertoriul emoţional. Astfel, un şobolan căruia i-a fost afectată
amygdala nu se va teme de pisici, ci le va considera prietenele lui. Un
om cu amygdala afectată, căruia i se pune un pistol la tâmplă, deşi este
conştient de pericolul pe care această ameninţare îl constituie pentru
viaţa sa, nu va simţi sentimentul de frică, ci, întrebat, va afirma calm
că se află într-o situaţie periculoasă.
CUM FUNCŢIONEAZĂ FRICA?
Să ne imaginăm următoarea situaţie:
sunteţi singuri într-o cabană la munte, iar la un moment dat auziţi un
zgomot ciudat. Sunetul este transmis către
talamus; pe o cale mai lungă semnalul ajunge la cortexul auzului din
lobul temporal, unde acesta este înţeles. De la talamus, printr-o
singură sinapsă, semnalul senzorial ajunge la nucleul amigdalian.
Rapiditatea cu care semnalele de la ochi şi urechi ajung la amygdala îi
permite acesteia să reacţioneze mult înaintea părţii raţionale a
creierului, neocortexul. Acest circuit rapid dintre stimuli şi nucleul
amigdalian se pare că este răspunzător şi pentru faptul că de multe ori
raţiunea este copleşită de emoţii; precedenţa procesului formării
emoţiei învinge actul raţional.
În hipocamp - parte cheie a creierului
în stocarea amintirilor - se încearcă o identificare rapidă a
zgomotului, pe baza celor deja memorate. În cortexul auzului se face o
analiză mai atentă: poate este vorba despre crengile copacilor care se
lovesc de pereţii cabanei. De aici concluzia se transmite către amygdala
şi la hipocamp pentru o comparaţie suplimentară şi o încercare de
identificare a semnificaţiei zgomotului.
Dacă lucrurile nu sunt lămurite, se
declanşează un mecanism suplimentar de alertare, ce include amygdala,
hipocampul şi cortexul prefrontal, care duce la sporirea atenţiei şi o
preocupare mai mare pentru identificarea sursei zgomotului. Dacă nici
acum nu se identifică originea sunetului, amygdala trimite semnale de
activare a hipotalamusului şi sistemului nervos central.
Sistemul limbic este o structură cerebrală formată din sistemul olfactiv, corpul amigdalian, stria terminală, aria septală şi hipocamp care îndeplineşte o serie de funcţii privind emoţiile, comportamentul, memoria de lungă durată şi mirosul.
Diversele părţi ale amygdala primesc
informaţii specializate, diferite. De exemplu, mirosurile ajung în zona
corticală mediană a amygdala, prin bulbul olfactiv. Amygdala scrutează
toate experienţele senzoriale, fiind un fel de santinelă a organismului,
mereu atentă la ce se întâmplă în mediu, gata să declanşeze reacţii pe
măsura ameninţărilor identificate. De asemenea, amygdala transmite
mesaje către toate zonele importante ale creierului, generând secreţii
de diferite substanţe, cum este cazul secreţiei hormonului
corticotropina, care generează reacţia tip "luptă ori fugi" (vezi imaginea de mai jos) pe care o încercăm atunci când suntem în faţa unei ameninţări iminente.
Pe măsură
ce gradul de anxietate creşte, iar frica devine conştientă, amygdala
semnalează creierului că este timpul să creeze o expresie a fricii pe
chip, ritmul cardiac să devină mai rapid, tensiunea să crească, iar
ritmul respiraţiei să scadă. De asemenea, amygdala împreună cu
hipocampul este responsabilă de generarea dopaminei care creşte
atenţia asupra sursei fricii. În acelaşi timp către zonele creierului
ce gestionează vederea şi atenţia sunt transmise semnale pentru sporirea
atenţiei şi depistarea a ceea ce este semnificativ în situaţia
observată.
Întregul
film descris mai sus, care în realitate este mult mai complex, dar am
considerat că nu face obiectul unui articol de popularizare a rolului
amygdala cum este acesta, se desfăşoară într-o secundă şi ceva. Aşadar,
frica, înainte de toate presupune un mecanism inconştient, extrem de
rapid, de alertare a creierului despre posibilitatea unei ameninţări.
Faptul că
tresăriţi incontrolabil atunci când cineva vă sperie, este urmare a
punerii în funcţiune a acestui mecanism inconştient. Deşi este adeseori
sursă de amuzament, nimeni nu se poate antrena pentru a nu tresări la
zgomote ori atingeri neaşteptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu