O teamă am crezut întâi că este, ghemuită fiind ca un copil, la pieptul mamei, undeva mai sus, pe-un nor, de plexul solar, soarele interior ... Stă singură câteodată acolo, cocoțată pe-un pisc aproape de cer și în momente-știe ea în care-începe să cânte....
Întâi credeam că plânge....
Așa o simțeam de nouă. Noul vine uneori ca un semnal de trezire în dimineață.
Era ca o frunză în rouă...
Cine?
Cine este? Despre ce desenezi tu aici poveste?...
E un semn de-ntrebare. Atât. Se transformă mereu în ce-aleg eu.
Iar faci ceva ”înalt”, pare să-ntrebe întrebarea cântând un la, drept acord în gama sufletească, sol, fa și apoi urcă sol, la, si, apoi un alt la, tot la, sol... numai cât să se-avânte melodios în sus spre un do de final de octavă și iar intonează un si ca să se-oprească pe-un la ce-aduce echilibru prezent.
Cântec conștient...
Dacă înalt înseamnă să descopăr cine sunt prin tot felul de experimentări...înseamnă că da. Că-i așa.
Și ce-i semnul acesta de întrebare?
E.... Ce-mi doresc de fapt eu să trăiesc acum? Aceeași cale? Alt drum? Și cum?
:)
E desfacerea aceea de boboc în floare. Acea splendoare.Când privești spre rădăcini, vezi printre țepi, o cale dreaptă, când întorci ochii spre sus, pe-aceeași rută clară, înainte rod te-așteaptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu