Crâmpeie ca acesta apar puține din colecții de amintiri.
Avea cam cinci-șase ani, avea serbare. Și răbdare.
Cu un șorțulet albastru, un soi de fustiță cu bretele, o bluză ușoară, părul ca soarele de strălucitor, în înserare, tuns scurt, cu ochii mari, de atenție, doar-doar o ști ce să facă atunci când urma să-și spună poezia... aștepta. Simțea că urmează să exprime cumva ce-ar fi de rostit în fața părinților. Să recite și ..să mai facă ceva? Să fie ”la fel”, ca toți copiii-model. Cuvintele se vor înșira așa rostite corect și curgător cum a învățat, mai rămâne de știut ce-o să facă sufletul de dincolo de vocea ei, cum o să se descurce? Stingher așa...
Nu prea are în minte o imagine cum să fie, că cine-ar fi ea, cu adevărat, pare c-ar vrea să uite.
Dora la grădiniță? Chiar așa! (Doruță dragă, așa și-ar zice azi...)
Semicercul, de fapt o semilună de emoții, de copii.
Locul Dorei e undeva aproape de centrul său, al semicercului, alături de o fetiță cu funde albe, impecabile ce-i aranjau minunat două codițe și un chip frumos... Aceste-imagini mai înfloresc.
De câte ori privește fotografia alb-negru, Dora recunoaște sentimentul de atunci. Retrăiește iar.
Poezia? Ce poezie recitase?
Cum se simțise colega cu părul minunat aranjat în fundițe, la fel și Dora, .. simți. Drept pentru care, a reluat fior cu fior fiecare trăire pe care a perceput-o ea, cu lacrimi în ochi, adevărate.
Lacrimi care deși străluceau în ochii ei erau dintr-o altă energie, luate ca- mprumut. Era ca..atunci când te uiți înaintea ta, cu sentimentul ușurat că mai e cineva care-ți deschide calea, te învață, vezi gesturi ”care se fac” la intrarea într-un loc-sanctuar. Acolo unde cei ce știu și cunosc urmează ritualurile corecte: pasul dintâi, pasul următor.. și tot astfel..până ai încheiat. Da’ ai fi fost tu și-aici, când ai fi știut.
Ce credea fetița?Voia să fie ca toți copiii? Voia să placă?
Copiii se plac la vârsta asta pe ei?
Tu, te placi? Cu temei și adevăr, ori cum? Ș-acum?
Și... ce-avem noi aici?
Dora, un pici cu frici de apariții la scenă deschisă. O fetiță, un fel de Lizucă, căreia Patrocle îi sta în gând-protector și pe care-l uitase, fix la moment fantastic și important; mai avea să zâmbească cu încredere și să rostească tare, așa cum se face, cu hotărâre la o asemenea manifestare de artiști..
Cred că era șoim! Nu prea zbura când era între oameni. Când putea, îi plăcea să privească, să înțeleagă.
E de înțeles? Era prima sărbătoare de anvergură, cu spectatori mulți, cu atâția ochi asupra ei, deodată
Ce să facă?
Fiindcă îî plăcu ce văzu atunci când a urmărit-o pe colega cu codițe, adoptă pe loc modelul de succes. Ochi, recgi și inimă simți clipele toate. Până la ultimul detaliu, doar fizic, diferită. Fundițe, ea n-avea. Părul mai lung știe că i-ar fi plăcut și ei. S-ar fi simțit frumoasă ?
Și ce dacă era cu lacrimi asezonat. N-a simțit și n-a văzut minunea de cinci ani și ceva, decât că ..se descurcă. Mai are puțin și încheie.. și să nu uiite de ochii care or să izvorască dintr-o dată ca două râușoare mici -mici.
Dora ”s-a simțit aliniată”. A mers!
Până spre serbarea asta, amintirile o poartă spre bunici și satul unde-a colindat câțiva ani: libertate, și-n pași și-n minte, din alte timpuri învățată parcă.
Se scalda în liniște.
Copil cu tăcere în afară și cu-atâta acțiune interioară, se simțea câteodată străjer al adevărurilor -comori.
Tăcerile erau scânteietoare. Dialoguri multe se purtau adânc. Întrebări.
Vedea atâtea răspunsuri, simțea experimentări acolo în inima ei.
Se potrivea destul de rar și puțin cu alți copii.
Mult îi plăcea pe uliță, unde la fel., observa oamenii. Primea plăcinte calde. Învățase când se fac și uneori s-arăta mușteriu. Apărea din senin:
”Mai faci plăcinte, mătușă?”
”Ia poftește, că-s acu’ calde, le-am scos din cuptor! Parc-ai știut, copilă, la timp ai apărut!”
De-aici din univers și până la a se obișnui între oameni din multe puncte de vedere, a fost un salt urias. De înțeles, l-a înțeles prin experimentare. Încercare-eroare, reluare. Alegeri-decizii, care veneau din interior.
Rar, asculta de ceva din afară. Ș-acum se gândește..și dacă era de urmat vreun sfat?
Așa s-a făcut și poezia de serbare, recitată model. Model de tot!
Poate azi știe. Știe sigur că teama dată la o parte, i-ar fi lăsat inima să -i șoptească cum să recite ea din sinea ei, cum să se poarte, exact cum este ea. Și cum e ea? E minunată!
Atunci..? Mai rămânea să se nască serenitate. S-a născut.. vulcan. Ce zic? Unicitate care are sigur o explicație, undeva.
Unde-s evenimentele care s-aducă a lavă-nflorită de-un munte în lume?
Înainte, în viață, firește... Vin de parcă ar fi fost înadins consemnate-n poveste.
Ș-amintește -zice-un gând, reluat și-acum, că și-o poartă-ar fi simțit să sară încă dinainte de-a se naște.
Poftim amintire!
Ani buni mai târziu, amintindu-si îndeletnicirea asta, a și făcut antrenamente, specializată pe săritura în înălțime. Și la proba de viteză s-a remarcat.
De-aici e sigur altă poveste explicativă a prezentului... Om mai vedea!
Ești adult? Fii oglindă cu o vorbă bună copilului de lângă tine. Hai și-o-mbrășișare, căci se simte bine... Poți trăi această experiență și cu pruncul răbdător ce odihnește încă într-un loc din inimă, cu tine. Poate să-i fie drag ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu