Meditatie Conectarea sufletului

De-a prima oară- exercițiu de inocență

Priveşte doar această listă de cuvinte:
Greu
Uşor
Negru
Alb
Soare
Lună
Luându-1 pe fiecare la rând, trăieşte aceste calităţi. Nu contează dacă eşti acel gen de persoană care face apel la imagini în loc de sentimente sau la concepte în loc de obiecte concrete.
Orice abordare funcţionează. Ai observat că minţii îi este imposibil să evite unele senzaţii cum ar fi cele de greutate, uşurime, negru, alb ş.a.m.d.? De fapt, nici nu poţi citi cuvintele fără să faci apel măcar la o vagă senzaţie a calităţilor respective.
E nevoie de participarea ta pentru ca aceste calităţi să existe.
Dacă participarea ta e inocentă, atunci ele vor exista într- un mod nou, proaspăt. Aşa vede pictorul. El se uită la un coş cu fructe, la o barcă, la un nor, dar în loc să fie un receptor pasiv al acestora, el le creează prin intermediul vederii. Le imprimă cu spiritul său.
Şi aşa facem toţi, chiar prin simplul fapt de a vedea un lucru obişnuit. Această experienţă demonstrează faptul că inocenţa nu poate fi pierdută, ci doar acoperită. Secretul faptului de a privi lucrurile cu inocenţă este acela de a vedea totul dintr-o perspectivă nouă, care nu e condiţionată de ceea ce ne aşteptăm să vedem.

Calea magului, Deepak Chopra

Eu-ul... rolurile

CINE EȘTI?

A juca mai multe roluri pare a fi o cale de a ne lărgi experienţa.

O persoană care ar fi doar mamă ar găsi că propria ei viaţă este sufocantă. A fi un om „complet" in societatea noastră inseamnă a purta cit mai multe pălării.

Dar magul nu vede situaţia in felul acesta. Pentru el, a fi complet inseamnă a fi liber de toate rolurile posibile. „Sunt un spirit liber redus la aparenţa acestui mic trup", ar spune Merlin.

„Poţi să-ţi acoperi ochii pentru a nu vedea soarele, dar aceasta inseamnă oare că soarele nu va mai umple cerul cu lumină?"

A ieşi din rol este o treabă spinoasă, insă nu poţi intra in lumea magului dacă te defineşti prin rolurile pe care le joci.

Ce inseamnă experienţa de a fi liber de orice rol? Este destul de simplu. Atunci când te trezeşti dimineaţa, inainte de a incepe să te gândeşti la ziua ce urmează, există un moment

in care te simţi treaz fără a avea in minte un gând anume. Eşti doar tu insuţi, in stare de trezie. Această experienţă a simplităţii se repetă uneori in timpul zilei, dar puţini o observă, deoarece

suntem obişnuiţi să ne identificăm cu procesul gândirii pe care il desfăşurăm de-a lungul intregii zile. În realitate insă nu eşti ceea ce gindeşti.

Poate că nu-ţi va veni să crezi acest lucru, dar gândurile din mintea ta nu-ţi aparţin — ele aparţin numelui tău, rolurilor in care ai intrat. Dacă eşti o femeie care se gindeşte la copilul său — cum se descurcă la şcoală, ce să-i faci de mâncare la cină şi aşa mai departe, nu tu ai aceste ginduri. Mama le are.

Dacă eu, in practica mea medicală, mă gândesc la diagnostice, prescripţii şi aşa mai departe, doctorul este cel ce are aceste gânduri. Bineinţeles că rolurile de mamă şi de doctor sint

foarte folositoare, dar ele au un capăt şi intr-o zi fiecare dintre noi se va confrunta cu ghicitoarea: „Cine sint eu?", care nu a primi niciodată un răspuns, oricit de bine ne-am juca rolurile.

Poţi trece insă dincolo de roluri, intr-o clipă, dacă vrei.

Când citeşti aceste rânduri, indreaptă-ţi atenţia către cel ce citeşte, sau atunci când asculţi muzică, intoarce-te către cel ce ascultă. Sau dacă ţi se intâmplă să vezi curcubeul, surprinde vederea celui ce priveşte. In toate aceste cazuri, vei simţi imediat o stare de conştiinţă atentă, trează, neimplicată, tăcută şi totuşi foarte activă. Ce ai făcut de fapt? Ai interrupt actul observării pentru a arunca o privire asupra observatorului.

Dincolo de orice observaţie, există un observator care nu se schimbă. Acest clarvăzător reprezintă factorul etern in orice experienţă petrecută intre marginile timpului, iar acest clarvăzător eşti tu.

Absenţa timpului poate fi o perspectivă infricoşătoare dacă te identifici foarte tare cu rolul pe care-l joci.

Nenumăraţi oameni sunt devastaţi atunci când işi pierd slujbele, când copiii cresc şi pleacă de acasă, cind partenerul lor de viaţă moare. Felul lor de a se simţi „eu" este atât de strâns legat de numele lor, de etichete şi de valori, incât n-au avut timp să descopere cine sunt in realitate.

A fi fiinţe umane intregi este ceea ce ne face să fim reali.

Realitatea nu poate fi definită, ea poate fi doar trăită. Fii foarte atent la acele scurte momente din cursul zilei cind experimentezi şinele tău fundamental, aflat in spatele respiraţiei, al

sentimentelor, al senzaţiilor. Înainte de a sări din pat miine

dimineaţă, vezi dacă poţi prinde acea trecătoare urmă a finite pure şi simple, inainte ca mintea să inceapă să trăncănească.

Această stare liniştită, tăcută, fără nume este foarte plăcută. Ea nu poate fi atinsă prin gindire, vorbire sau acţiune. Este precum castelul ale cărui ziduri nu vor fi escaladate vreodată de vreo armată şi care apără tezaurul unde sint depozitate adevăratele bogăţii ale vieţii.

Cine sunt eu?

 „Cine sunt eu?" este singura întrebare ce merită să fie pusă şi singura la care răspunsul nu e niciodată găsit.
Ţine de destinul tău să joci o infinitate de roluri, dar nici unul dintre ele nu eşti tu însuţi.
Spiritul n-are un loc al său, dar trăieşte în umbra unei aparenţe pe care o numim trup.
Magul nu crede că el este un eveniment local ce visează la lumea largă. Magul este lumea ce visează
la evenimente locale.

Merlin dispăruse din lumea lui Arthur de mulţi ani; apoi, într-o zi, a reapărut pe neaşteptate, ieşind din pădure şi îndreptându- se spre Camelot. Bucuros peste măsură să-şi vadă maestrul, Regele Arthur a ordonat un banchet regal în cinstea lui. Dar Merlin era uluit şi îl privea pe vechiul său discipol ca şi cum nu l-ar mai fi văzut niciodată.
— Poate că te-aş putea întovărăşi, dacă tu eşti cel ce cred eu că eşti, a spus Merlin. Dar spune-mi adevărul, cine eşti tu?
Arthur era consternat, dar înainte de a putea protesta, Merlin s-a adresat întregii curţi, spunînd cu voce tare:
— Am să dăruiesc această pungă cu pulbere de aur oricui poate să-mi spună cine este această persoană.
Şi pe dată în mîinile sale a apărut o pungă plină cu pulbere de aur.
Nedumeriţi şi mîhniţi, nici unul dintre Cavalerii Mesei Rotunde nu a ieşit în faţă. Atunci, un tânăr paj şi-a luat inima în dinţi şi a zis:

— Cu toţii ştim că este regele.
Merlin a dat din cap dezaprobator şi cu un semn l-a alungat pe dată din sală pe acest paj.
— Nici unul dintre voi nu ştie cine este acesta? a repetat el.
— Este Arthur, s-a auzit o altă voce. Chiar şi-un neghiob ştie acest lucru.
Merlin a privit ţintă spre locul de unde venea vocea — dintr-un colţ, de la o servitoare bătrână, şi i-a făcut şi ei semn să iasă din încăpere. Întreaga curte fremăta din pricina acestei încurcături, dar curînd provocarea magului s-a transformat într-un joc.
Au început să vină diferite răspunsuri: fiul lui Uther Pendragon; conducătorul Camelotului; suveranul Angliei.
Merlin nu a acceptat nici unul dintre ele, nici chiar pe cele mai ingenioase, precum fiul lui Adam, floarea Albionului, un bărbat între bărbaţi şi aşa mai departe. în cele din urmă,
Guinevere se lăsă şi ea atrasă în joc.
— Acesta este soţul meu prea iubit, murmură ea.
Merlin răspunse doar scuturîndu-şi capul. Una după alta, fiecare persoană a fost alungată, pînă cînd în marea sală n-a mai rămas nimeni în afară de rege şi mag.
— Merlin, ne-ai gonit pe toţi, recunoscu Arthur. „Dar eu sunt sigur că ştiu cine sunt. Prin urmare, răspunsul meu este acesta: sunt vechiul tău prieten şi discipol.
După o foarte scurtă ezitare, Merlin refuză şi acest ultim răspuns, aşa cum făcuse şi cu celelalte, iar regele nu avu încotro şi trebui să plece şi el. Curiozitatea însă l-a condus spre o uşă deschisă, de unde putea să vadă înăuntrul marii săli.
Spre surprinderea lui, l-a văzut pe Merlin îndreptîndu-se către o fereastră, deschizînd punga şi golind pulberea de aur afară.
— De ce ai aruncat aurul acela de preţ? strigă Arthur, fără să se poată abţine.
Merlin îl privi ţintă.
— A fost nevoie, răspunse el. Vântul mi-a spus cine eşti.
— Vântul? Dar el n-a spus nimic!
— Exact.

Magii şi cei de felul lor sunt deseori mulţumiţi să rămînă fără nume şi fără loc. Nu le place să stea nicăieri unde ar putea deveni prea familiari cu muritorii. „Oricine îmi spune pe nume este un străin", a spus Merlin. „Dacă îmi recunoaşteţi forţa nu înseamnă că mă cunoaşteţi."
Magii se văd pe ei înşişi ca fiind cetăţeni ai cosmosului.
Prin urmare, orice loc în care s-ar putea găsi este irelevant. În viaţa muritorilor, ceea ce ne limitează de la un capăt la altul sunt numele, etichetele şi definiţiile. A avea un nume este ceva folositor — poţi şti astfel care certificat de naştere este al tău—, dar acest fapt se transformă curând într-o limitare.
Numele tău e o etichetă. El te defineşte ca fiind născut în cutare timp, în cutare loc, din cutare părinţi. După cîţiva ani, numele tău te defineşte ca mergând la cutare şcoală, iar mai apoi exercitând cutare profesie. Cînd ajungi pe la 30 de ani, numele tău este încorsetat într-o cutie de cuvinte. Pereţii cutiei ar putea arăta, de exemplu, astfel: „catolic, avocat, facultatea la Corneli, căsătorit, cu trei copii şi ipotecă pe casă".
Aceste lucruri poate că nu sunt greşite, dar sunt înşelătoare.
Ele prind în capcana condiţionărilor un spirit necondiţionat.

Deepak Chopra, Calea Magului

A cunoaște

Cunoașterea pură este apa vieții băută direct de la izvor. Deepak Chopra

Nu contează ce fel de schimbări iau cu asalt universul, deoarece pentru mag faptul pur de a cunoaşte nu se poate schimba — decorurile vin şi se duc, clarvăzătorul rămâne acelaşi. Înainte de a intâlni magul dinlăuntrul nostru, cu toţii ne bazăm pe simţurile şi pe mintea noastră pentru a şti ceea ce ştim. Avem parte de o cunoaştere invăţată. Ea este depozitată in memorie şi catalogată in funcţie de ceea ce ne interesează; prin urmare, este o cunoaştere relativă. Cunoaşterea magului este innăscută.

Odată, Arthur s-a speriat tare cind Merlin s-a apucat să fugă agitând un uriaş cuţit de măcelărie.

— Ce faci? l-a intrebat băiatul infricoşat.

— Gândesc, a răspuns Merlin. Nu aşa gândiţi voi?

— Nu, a spus Arthur.

Merlin s-a oprit brusc:

— Ah! atunci trebuie să fie o greşeală. Impresia mea era că toţi muritorii işi folosesc simţurile ca pe nişte cuţite, tăind şi disecând. Am vrut să văd cum e. Pot să spun că există multă violenţă ascunsă in ceea ce muritorii numesc raţionalitate.

Mintea magului este ca o lentilă care lasă tot ce vede să treacă prin ea fără distorsiuni. Avantajul acestui mod de conştientizare este acela că unifică tot ce mintea raţională separă.

Mintea raţională priveşte „in afară", la o lume de obiecte aflate in timp şi spaţiu, pe când magul vede totul ca făcind parte din sine. În loc de „afară" şi „inăuntru", există o singură curgere neimpărţită.

12 picături

– Care este lucrul care mă separă de adevăr?
Ghidul spiritual îi răspunse:
– Nu eşti singurul care este separat de adevăr, mai sunt şi alţii. Îţi voi spune douăsprezece povestioare care îţi vor părea simple. Trebuie să meditezi asupra acestora tot timpul şi chiar de ţi se va părea că le-ai înţeles, nu te opri din a medita asupra lor până ce aceste simple poveşti vor căpăta proporţii uriaşe şi până vor deveni din nou simple.

Prima poveste:
A fost odată ca niciodată o picătură într-un Ocean ce spunea că nu există Ocean. Tot astfel se petrece cu mulţi oameni. Trăiesc înlăuntrul lui Dumnezeu şi spun că nu există Dumnezeu.

A doua poveste:
„Vreau să fiu liberă!”, spuse picătura de apă din mijlocul Oceanului; şi Oceanul, în compasiunea sa, a ridicat-o la suprafaţă. „Vreau să fiu liberă!”, spuse din nou picătura de apă şi soarele, auzindu-i glasul, o aşeză într-un nor. „Vreau să fiu liberă!”, spuse picătura încă o dată şi norul o eliberă iar aceasta căzu din nou în Ocean.

A treia poveste:
O picătură intelectuală este o picătură intelectuală, dar nu mai aparţine Oceanului.

A patra poveste:
„Nicio picătură nu are nicio valoare”, spuse picătura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:
„Fără nicio îndoială, există un lucru de care eu mi-am dat seama: eu sunt mai importantă decât oceanul!”, spuse picătura din Ocean.

A şasea poveste:
„Nu voi putea niciodată să ajung la Ocean”, spuse picătura din Ocean.

A şaptea poveste:
„Oh, ce-mi pasă mie de Ocean”, spuse picătura din Ocean.

A opta poveste:
Era odată o picătură care-şi regreta soarta – la urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului şi nu ştia nimic despre Ocean.

A noua poveste:
O picătură din Ocean chemă toate celelalte picături să i se alăture pentru a se răscula împotriva Oceanului.

A zecea poveste:
„Prin puterea cu care am fost învestită – spuse picătura din Ocean – de astăzi sunteţi excluse din Ocean.”

A fost odată ca niciodată un aspirant care îl întrebă pe ghidul său spiritual:
A unsprezecea poveste:
„Tu te afli în mijlocul iubirii mele”, îi spuse Oceanul picăturii de apă. Dar picătura nu auzi Oceanul pentru că era plină de iubire pentru o altă picătură.

A douăsprezecea poveste:
„Dacă aş putea cuprinde fiecare picătură cu dragostea mea, atunci aş deveni Oceanul.” Cum gândi aceasta, picătura începu să reverse dragostea sa asupra tuturor picăturilor, pe rând. Dar era o picătură care îi făcuse un mare rău şi deşi era capabilă de o mare iubire, picătura nu putu să o ierte. Şi pentru că nu putu să-şi reverse dragostea sa asupra acestei picături, nu putu să devină Oceanul.

Aspirantul îl întrebă pe ghidul său spiritual:
– A existat vreodată o picătură care a devenit Oceanul?

Şi atunci, înțeleptul ghid spiritual îi spuse ultima poveste:
– Era odată o picătură care căuta pacea și profunzimea Oceanului. Aspirația şi puterea de iertare îi erau mari, şi deodată Oceanul îi spuse: „Tu şi cu mine suntem una.” Oceanul îşi deschise larg braţele şi îmbrăţişă picătura şi tot ce îi aparţinea lui deveni şi al ei. Picătura se pătrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toată suprafaţa lui şi prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.
– Află astfel, o, dragul meu, că Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc şi că îi primeşte în măreţia sa pe cei care își doresc cu adevărat.

– Dar ce se va petrece dacă o astfel de picătură devine murdară? – întrebă aspirantul.
Ghidul spiritual râse din toată inima:
– O picătură nu poate deveni atât de murdară încât Oceanul să nu o poată curăţa.
sursa mail

Martorul vieții

Magul dinlăuntrul fiecăruia dintre noi mai poate fi numit şi martor. Rolul martorului nu este de a se amesteca în lumea schimbătoare, ci de a vedea şi de a înţelege. Martorul nu se odihneşte — el rămâne treaz chiar şi atunci când visezi sau dormi fără vise. Prin urmare, el nu are nevoie să vadă prin ochii tăi, iar acest fapt pare magic. Ochiul nu este oare organul vederii?
Energia şi informaţia sînt fundamentul a tot ce vedem, auzim sau atingem în lumea relativă — orice atom poate fi împărţit în aceste două elemente. Însă în starea lor primordială, cele două elemente sunt lipsite de formă. Un fascicul de energie poate fi purtat de un vîrtej haotic ca un fir de fum; informaţia
poate fi divizată în mulţimi aleatorii de date. E nevoie de o altă forţă pentru a organiza minunata ordine a vieţii — aceasta este inteligenţa. Inteligenţa este liantul universului.
Pentru mag, ea nu este doar o noţiune teoretică, deoarece el poate vedea cu ochiul său interior că el însuşi este acea inteligenţă.
Oamenii sunt încurcaţi de o astfel de înţelegere a lucrurilor, pentru că ea nu se găseşte în minte. Ei sunt obişnuiţi să cunoască lucrurile, nu sunt obişnuiţi cu cunoaşterea însăşi.
„Cel mai inteligent muritor, a spus Merlin, nu este mai bun decât cel mai mare neghiob în clipa când amândoi merg la culcare.
Ei visează aceleaşi coşmaruri înfricoşătoare şi se tem de moarte. Frica se naşte odată cu ei şi nu se pot bucura nici de cea mai mică plăcere fără a şti că ea se va ofili."
Cunoaşterea magului rămâne prezentă chiar şi în somn. Conştientizarea permanentă, atotcunoaşterea, inteligenţa universală nu sunt pentru mag forţe creatoare aflate undeva departe. Ele trăiesc în tăcere în atom. Sunt ochiul din spatele ochiului, urechea din spatele urechii, mintea din spatele minţii. Deepak Chopra, Calea magului